Cartea a aparut la editura Vremea in luna ianuarie a anului 2009.

Fragmentele de mai jos au aparut şi pe site-ul revistei asymetria, pe liternet.ro, pe zf.ro si pe gid-romania.ro.

Despre pătura suprapusă

În articolele sale Eminescu se revoltă împotriva străi­ni­lor ce sărăcesc ţara şi ţăranii şi împotriva oamenilor politici ce le permit acest lucru. Acuzaţiile nu sunt adre­sate numai evreilor, ci şi „greco bulgărimei” şi simpa­ti­zan­ţilor Austro Ungariei sau Rusiei, întregii pături de „feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjourişti, demagogi”1. Această pătură suprapusă este formată din membri ai unor popoare „bătrâne”, deja viciate, ca de exemplu gre­cii, care transmit de a lungul generaţiilor corupţia Bizan­ţu­lui. Poporul român este însă unul „tânăr”, care încă mai poate lupta, care mai ţine încă la adevăr. Această teorie a popoarelor tinere şi a celor bătrâne apare în mul­te articole ale lui Eminescu din perioada 1881  1883.
Răul cel mai mare introdus de pătura suprapusă a fost demagogia, ideea că poţi ajunge cineva, poţi face avere fără să munceşti.2 Iar lucrul este cu atât mai grav cu cât exemplul negativ este dat de conducătorii ţării, care promovează oameni fără valoare, care decorează tră­dători, care acordă pensii unor politicieni cu merite îndoielnice. Problema cea mare a „invaziei” străinilor în România se rezumă astfel: „cu cât ţara se saturează cu elemente străine, cu atât ea decade economic, intelectual şi moral”3. Numărul articolelor pe această temă este impre­sio­nant, iar înverşunarea ziaristului creşte treptat, culmi­nând în 1882 1883. în volumul „Chestiunea evreiască”4, de exemplu, sunt strânse în 250 de pagini articole şi texte ale lui Mihai Eminescu referitoare la evrei: de la date demografice până la afaceri celebre în epocă, cu dezvol­ta­rea pe larg a problemei modificării art. 7. în mai multe rânduri Eminescu afirmă că acuzele sale nu au un substrat etnic sau religios, ci unul eco­no­mic. Kogălniceanu spunea încă din 1869 că, „în România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată economică.” Eminescu nu învinuieşte evreii de faptul că sunt evrei, sau grecii că sunt greci, ci de faptul că unii dintre ei recurg la mijloace ilegale sau imorale pentru acumularea averilor în detri­men­tul ţăranilor pe care îi sărăcesc. Poetul nu se ridică împotriva vechilor familii de greci sau evreilor ce trăiesc de câteva generaţii în ţară şi care au fost asimilaţi, ci îm­po­triva păturii nou venite după Revoluţia de la 1848, care nu a fost asimilată, care nu vorbeşte româneşte în fa­milie şi care unelteşte, uneori cu ajutorul puterilor stră­i­ne, împotriva României.
În 1866, măsurile art. 7 din Constituţie au fost im­pu­se „de instinctul de conservare şi nicidecum de senti­men­te de intoleranţă religioasă”, după cum se explică în Expunerea de motive a Adunării Deputaţilor din 23 iu­nie 1879. Naturalizarea individuală fusese posibilă din 1864 până în 1866, interval în care însă nici un evreu nu aplicase.
Art. 7 a fost modificat în octombrie 1879, astfel: „Di­fe­renţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi po­litice şi a le exercita”. împământenirea era totuşi in­di­vi­duală (cu excepţia a 1.074 de evrei împământeniţi în bloc în urma participării lor la Războiul de In­de­pen­denţă), iar cel care o cerea trebuia să demonstreze că este util ţării. Titu Maiorescu îşi argumenta părerea că evreii nu trebuie naturalizaţi în masă prin faptul că „nu putem primi în mijlocul nostru noi cetăţeni decât cu buna pri­mi­re a ţării”.
Jurnalistul pune şi problema obligativităţii respectă­rii art. 44 din Tratatul de la Berlin, care spune că inde­pen­denţa ţării este recunoscută numai dacă se respectă punctele deja menţionate. Dacă însă România nu ar res­pec­ta aceste puncte, marile puteri nu ne ar recunoaşte independenţa, iar România ar reveni în poziţia ei de di­na­inte de război, când era vasală Imperiului Otoman. Imperiul însă recunoscuse independenţa ţării la San Ste­fa­no şi la Berlin. Neîndeplinirea cerinţelor tratatului ar fi dus doar la nerecunoaşterea independenţei ţării de către unele state, independenţa fiind însă reală. Aici se pune problema intereselor care cer respectarea prevederilor tratatului, şi mai ales a intereselor liberalilor şi cercului lor, care dau drept posibilă chiar invazia străină în cazul în care nu se votează modificarea art. 7 din Constituţie. Eminescu e însă de părere că problema evreilor ar putea fi doar un pretext pentru invazia străină şi, înlăturând un pretext, nu înlăturăm cauza, deci pericolul s ar men­ţi­ne. Respectarea acestui art. 44 din Tratat e facultativă, ceea ce nu face ca nerespectarea lui să devină un motiv pentru puterile străine de a declara război României.

Revizuirea art. 7 din Constituţie se face la 13 oc­tom­brie 1879, în sensul dorit de conservatori, fapt ce arată că lupta lui Eminescu nu a fost în zadar. în urma revizuirii, Eminescu afirmă din nou că rezolvarea problemei evre­i­lor nu se putea face decât în măsura în care ea nu inter­fe­rează cu interesele economice şi politice ale ţării.
În Moldova numărul evreilor se ridica la sute de mii, pe când în Ţara Românească era doar de ordinul zecilor de mii, ceea ce îi făcea pe parlamentarii moldoveni, indi­fe­rent de partid, să fie mai înverşunaţi împotriva împă­mân­tenirii evreilor. Dacă evreii ar fi fost naturalizaţi în masă, aşa cum do­reau liberalii, aceştia ar fi sporit imediat numărul sus­ţi­nătorilor roşiilor, mai ales în Moldova, unde co­mu­ni­tatea izraelită era însemnată. De aceea, Eminescu este împotriva lui C.A. Rosetti care dorea împământenirea tu­­turor evreilor, ştiind că majoritatea acestora, având averi însemnate, ar deveni alegatori în Colegiul I şi al II lea5 şi astfel ar putea înclina semnificativ balanţa în fa­voarea liberalilor.
Numărul evreilor crescuse de la 30.000 în 1848, la 550.000 în 1879, în condiţiile în care populaţia totală era de 5 milioane. Eminescu estimează la un milion popula­ţia străină ce trăia în România, număr impresionant reprezentând 20% din populaţia ţării. Mare parte a aces­tor străini se stabileau în oraşe sau ocupau funcţii admi­nis­trative sau comerciale în sate, agricultura nepre­zen­tând foarte mult interes pentru ei. Numărul străinilor ce se stabileau în ţară în fiecare an era de 20.000: „un oraş întreg de exploatatori”6 pe an. Eminescu nu se opune totuşi intrării străinilor în România atât timp cât aceştia mun­cesc şi nu asupresc ţăranii, atât timp cât nu devin elemente „determinante, dominatoare în statul român.” Po­pulaţia evreiască era în 1831 majoritară în 21 de târguri moldoveneşti, iar în 1838 aproape populaţia ex­clu­sivă în 50 de oraşe din Moldova. în 1843 existau 13 şcoli evreieşti în Bucureşti şi 12 la Iaşi, fapt ce arată nu­mă­rul şi puterea evreilor în cele două capitale. Ziarul evre­iesc „Fraternitatea” dă însă nişte cifre mult infe­ri­oa­re celor prezentate de sursele româneşti: 143.000 de evrei în Moldova şi 30.000 în Muntenia.
Conform recensământului din ianuarie 1992, 89.4% dintre locuitorii României erau români, 7.13% maghiari, 1.80% ţigani. Restul de 1,67% erau germani, ucraineni, ruşi lipoveni, sârbi, turci, tătari, slovaci, bulgari, evrei, croaţi, cehi, polonezi, greci, armeni ş. a. Conform recen­să­mântului din 2002, românii reprezintă 89,5% din po­pu­laţie, maghiarii 6,6%, ţiganii 2%, iar restul minori­tăţilor 1.9%7. Şi chiar cu o minoritate maghiară (6,6 %) mai puţin însemnată decât cea a evreilor de la 1879 (aproximativ 11% luând în calcul cifrele lui Eminescu), există probleme. În lumina aceasta sunt uşor de înţeles conflictele de interese dintre români şi evrei în a doua ju­mă­tate a secolului al XIX lea şi faptul că art. 3 al Con­sti­tu­ţiei din 1866 prevedea că ţara nu poate fi colonizată cu „populaţiuni de gintă străină”. La fel, şi versurile lui Emi­nescu ce prezintă întocmai starea de spirit a po­po­ru­lui prind un nou sens: „De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi s-a
Că nu mai poate străbate
De atâta străinătate.” 8
În „Doină”, cuvântul „duşmani” este utilizat ca si­no­nim pentru „străini”, ce la rândul său este precizat: evrei, greci, muscali.
„Îndrăgi i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!” 9
Elementul alogen e cel care „strică rostul” până şi în me­diul rural, în încercarea de a l face pe român să şi uite ţara, „săracă, ţara, săracă!”.
Alături de Eminescu, Caragiale susţine în articolele sale ideea că împământenirea evreilor nu poate aduce ceva bun, ci doar înrăutăţirea condiţiilor economice din ţară. Senatorul D. Voinov spunea că pentru evrei adevă­ra­tul guvern este Alianţa Izraelită, care a avut puterea de a dicta Congresului de la Berlin măsuri ce subjugau inte­re­sele creştinilor „cauzei jidoveşti”. Pentru Eminescu, membrii Alianţei Izraelite au trădat ţara prin uneltirile lor în favoarea puterilor străine. Evreii construiesc „o con­­­spiraţiune întreagă contra negoţului român, contra mun­cii române, contra statului român”10, de aceea Emi­nes­cu îl admiră pe Bismarck pentru efortul de a opri in­va­­zia evreilor în Germania. Evreul din România nu era în opinia lui Eminescu „evreu românesc”, căci nu adop­ta­se nici limba şi nici obiceiurile româneşti, ceea ce nu îi dădea deci dreptul de a fi naturalizat. Alianţa Izraelită, înfiinţată în 1860, încerca însă să convingă Europa că evreii din România sunt asimilaţi, astfel încât refuzarea dreptului la cetăţenia română să pară o nedreptate.11
Emi­nescu dă într un articol exemplul Germaniei pentru a arăta efectele acordării cetăţeniei evreilor: „în loc să se germanizeze evreii, s a jidovit presa, literatura, econo­mia şi mişcarea politică în Germania”12. Senatorul I. Lecca apre­cia că evreii vor „să invadeze ţara şi s o co­tro­peas­că în masă”. Carol I îi scria tatălui său încă din 1872 despre pericolul pe care îl reprezintă evreii influenţi din cercu­rile europene: „N am decât o teamă, ca evreii să nu sfre­delească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru core­ligiona­rii lor din România încât să ne silească a li le da.”
P.P. Carp susţinea că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi nu­mai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Trata­tu­lui de la Berlin”. Deşi conservator, P.P. Carp este consi­de­rat de Eminescu ca luptând cu evreii şi nu împotriva lor, fi­ind astfel „cu totul izolat şi în contradicţiune cu amicii săi politici cei mai apropiaţi”. „Românul” aduce omagii roşi­ilor şi statelor europene care au introdus art. 44 în Trata­tul de la Berlin, însă îi şi acuză pe conservatori de colabo­rare cu reprezentanţii altor puteri în problema evreilor.
În studiul „Situaţia demografică în România”13 Emi­nes­cu prezintă atât date concrete, cât şi propria sa pă­re­re: „Ei (evreii) au intrat în ţară nu ca amici [...], ci ca duş­mani”. în urma studierii statisticilor, Eminescu constata că „în oraşele unde or fi evrei mulţi, populaţia urbană se stinge ca prin minune” şi astfel îşi pune întrebarea „de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii economic şi politic pen­tru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea?14”. Eminescu arată prin cifre cum numărul meşteşugarilor şi comercianţilor ro­mâni scade în favoarea evreilor, aceştia din urmă ajun­gând majoritari în 17 din 63 de industrii în anul 1878: alămari, argintari, ceasornicari, croitori etc. Românilor le revin meseriile „ostenitoare sau puţin lucrative”.
În „«Fraternitatea» şi ordinea socială a României”15, Emi­nescu face o analiză obiectivă a evenimentelor şi a trans­punerii lor în presă. El spune că „răspândirea zgo­motului despre persecuţiuni religioase se datoresc pur şi simplu spiritului de neadevăr al presei dirijate de evrei”. în continuare, Eminescu scrie în „«Cumpăna» şi com­pen­sarea muncii”: „noi nu urâm pe evrei. [...] La noi nu au fost persecuţiuni religioase”16. Acest lucru e repetat şi în alte articole: „intoleranţa religioasă n a existat nicio­da­tă în România”17, „adevăratele cauze ale urei cu care e­rau întâmpinaţi erau (în Evul Mediu) ca şi azi sociale şi eco­nomice”18. La Eminescu, motivul acuzelor aduse evre­­ilor este unul economic, nu religios: „A crea pentru evrei posibilitatea de a ajunge la drepturi civile şi poli­ti­ce, fără a compromite nici un interes naţional şi econo­mic al românilor [...], iată ţinta la care trebuie să aspirăm cu toţii.”19 Şi mai mult, „evreii [...] constituie un pericol imediat la existenţa economică şi naţională a ţării.”20. Eminescu citează într un articol21 un pasaj din „Gazeta ge­nerală” (Augsburg) referitor la evreii din Ungaria, pasaj care vine în sprijinul concepţiei sale: „Chestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă[...]. Chestiunea evreilor nu e nici politică sau naţională[...] Chestiunea iz­raelită e în Ungaria curat economică.”. Acest fragment e în perfect acord cu ideile lui Eminescu: persecuţiile reli­gi­oase sunt un pretext, iar adevărata cauză pentru care mare parte din români nu doresc modificarea art. 7 este economică. Chiar şi Elias Schwarzfeld, un fruntaş al co­mu­nităţii evreilor din România, explică, în studiul său „Israeliţii în România”, cauzele apariţiei „problemei evreieşti”: factorii economici. Evreii ruinează şi apoi aca­pa­rează afacerile micilor întreprinzători, speculează, dau împrumuturi cu dobânzi imposibil de plătit, sau cum spu­ne autorul „Gazetei generale”: „Un negustoraş sau un cârciumar evreu are într un sat o poziţie analoagă cu Rothschild între puterile mari ale Europei.” Traiul în Ro­mâ­nia a fost scumpit de aceşti „consumatorii ne­pro­duc­tivi”22, despre care Kogălniceanu spunea că „sunt consu­ma­tori fără a fi producători”. De aceea, evreii n ar trebui „dez­naţionalizaţi [...], ci siliţi [...] la muncă, la muncă mus­culară, la producţie”23. Soluţia pentru oprirea inva­ziei evreieşti este „organizarea economică şi socială a po­po­­rului român însuşi”24, astfel încât societatea să nu per­mită viaţa unora pe seama altora.
Pentru Eminescu, „rasa de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreiesc”, „îndărătnicul şi egoistul neam evre­iesc” se ocupă cu „traficarea muncii străine”25, ei înşişi dis­preţuind munca fizică, şi mai ales agricultura pe care acest popor nu o practică decât arareori. Pe aceste pla­nuri, concepţiile lui Eminescu şi ale lui Hasdeu merg în paralel, cel din urmă spunând că pe evrei îi carac­te­ri­zea­ză dorinţa de câştig fără muncă, prin speculă şi camătă, ura faţă de celelalte popoare şi lipsa demnităţii26. în „Uzura”27, Eminescu vorbeşte despre sistemul de cre­ditare construit de evrei, sistem devenit legal prin pu­nerea în practică a ideii de „laissez faire, laissez passer” a şcolii manchesteriene. Austro Ungaria a impus prin lege acest principiu, dând libertate totală creditorilor de a în­cheia contracte cu particulari. Legea a avut însă rezultate catastrofale şi a fost înlocuită în 1877 printr o altă lege pentru Bucovina şi Galiţia. în Bucovina, locul unde se con­tractau în special datoriile erau cârciumile, cârciumi dirijate în mare parte de evrei. întrucât ţăranii nu puteau plăti mereu datoriile, începând cu 1864, numărul vân­ză­ri­lor silite creşte alarmant în Bucovina. în România, Co­dul civil prevedea începând cu 1859 aceleaşi libertăţi pentru creditori. Pentru moşieri a apărut ca alternativă creditul funciar rural, însă pentru ţărani nu exista o astfel de soluţie şi ei au trebuit să apeleze în continuare la proprietari, arendaşi şi speculatori, să şi vândă vitele şi terenurile pentru a şi acoperi datoriile sau pentru a supravieţui în anii cu recolte proaste. Suma totală plătită de ţărani unui creditor putea ajunge la 250% din suma îm­prumutată. Mare parte dintre creditori, „ca arendaşi, ca cârciumari sau ca prăvăliaşi”28, erau evrei.
Deşi în general Eminescu face numai referiri eco­no­mi­ce şi sociale în legătură cu evreii, în focul discursului face şi remarci la adresa iudaismului: „rasa evreiască a că­rei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci in­fe­rioară celorlalte legi ale pământului”29.
Eminescu asemăna adesea România cu America în pri­vinţa elementelor străine în general şi a evreilor în par­ticular, prevestind naţiunii un viitor la fel de sumbru ca cel al Americii lipsite de omogenitate etnică. în cazul în care s ar da drepturi depline evreilor, românii ar avea soarta „rasei spaniole din California: moartea prin mize­ri­e şi anemie”. în alte articole Eminescu denumeşte Ro­mânia „America dunăreană”, „Americă a Orientului” şi arată cum acordarea de drepturi străinilor ar duce la „ame­ricanizarea României”. în plus, roşii sunt ca­rac­te­ri­zaţi drept „americani desăvârşiţi”, „naturi californiene”. „Astăzi, graţie liberalismului, am izbutit să facem din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul român se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieţei în care să şi o ofere, prin mizeria cauzată de mulţimea dărilor, prin sărăcia cauzată de in­tro­ducerea unor costisitoare forme goale, fără un cuprins real. Astăzi, ca niciodată, putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos.”30
În vara lui 1881 Eminescu scrie o serie de articole31 despre „pătura suprapusă”, referindu se la străinii ce tră­iesc în Muntenia pe spinarea ţăranului român, străini ce se găsesc în cele mai înalte funcţii ale statului, ce îşi cresc averea din speculă şi care, cel mai supărător lucru, vor să pară români adevăraţi, „patrioţi”. Ei sunt „xeno­craţi” de genul lui C.A. Rosetti, Carada, Cariadgi, Se­ru­rie, Giani, Pherekydis, Fleva, „necapabili de muncă, le­neşi, şi tâmpiţi, maloneşti şi răi”. Pentru a şi susţine teoria degradării economice şi morale a ţării datorită străinilor, jurnalistul citează părerile lui Matei Basarab şi pe cele ale lui Radu Vodă despre grecii din ţară, încă înainte de venirea fanarioţilor. Eminescu face însă deo­se­bi­rea între familiile vechi de străini care s au stabilit pe pământ românesc acum câteva sute de ani (familia Ca­tar­giu în Ţara Românească, familiile Cantacuzino şi Ro­setti în Moldova) şi grecii şi bulgarii stabiliţi recent în ţară, care nu au deprins încă obiceiurile şi limba română. Deşi sunt ortodocşi, deşi au cetăţenie română, aceştia nu sunt asimilabili de către poporul român, jucând în Mun­te­nia acelaşi rol pe care evreii îl joacă în Moldova. „Deo­se­birea e numai că evreii sunt de zece ori mai o­neşti, mai morali, mai umani decât oamenii aceştia”.
De remarcat e faptul că în limba română maghiarii, ger­manii şi evreii, deci popoarele cu care am avut mo­men­­te de tensiune, sunt denumite şi prin referiri de­pre­cia­tive : unguri, nemţi, jidani. Cauzele nu sunt în nici unul dintre cazuri religioase, ci politice, sociale, eco­no­mi­ce.
Acuza de rasism şi antisemitism ce i se aduce lui Emi­nescu nu este justificată. La baza argumentaţiilor sale se află elementele economice şi politice, şi nici­de­cum religioase, mai ales că grecii şi bulgarii aspru cri­ti­caţi de Eminescu erau creştini ca şi românii. O ţară ce se simte ameninţată din cauza acaparării economiei sale de către străini şi din cauza promovării în funcţii înalte a u­nor imigranţi, va reacţiona. Şi odată cu ţara vor reac­ţio­na şi oamenii ei de frunte. Campania lui Eminescu îm­po­tri­va păturii suprapuse are o justificare, nu este un act gra­tu­it de rasism şi nu se îndreaptă exclusiv împotriva evre­i­lor, ci a străinilor ce prădau ţara în general. Aşa cum evreii îşi apără puritatea rasială la nivel de co­mu­ni­ta­te, nepermiţând amestecarea altor etnii, aşa şi românii şi o apărau pe a lor la nivel de ţară, căci aceasta era co­mu­ni­ta­tea lor.

Despre România şi români

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele că­ruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc îm­pă­răţii despre cari lui nici prin gând nu i trece…”32 „Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n o iubeşte ni­meni, cum nimeni n are puterea de a o iubi.”33 „(Naţia) o iu­bim sans phrase.”34 Aşa îşi exprimă poetul dragostea de neam şi ţară.
Pentru Eminescu, ca o totalitate de indivizi să se poa­tă numi „una”, să aibă sentimentul solidarităţii na­ţi­o­na­­le, aceştia trebuie să aibă în comun limba, religia, obi­ce­­iurile şi arta naţională ce sunt cuprinse în sufletul ţăranilor, trezindu le sentimentul apartenenţei la acelaşi neam. Pentru că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea”35, conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură dacă vrem ca po­po­rul însuşi să şi păstreze individualitatea şi astfel să dăi­nuie. Această teorie l a făcut pe Eminescu să caute toate sursele ce ar putea duce la crearea unei „poezii ar­tis­tice naţionale”36: istoria românilor, literatura şi cro­ni­ci­le româneşti vechi, literatura populară, obiceiurile, cu­vin­tele şi expresiile bătrâneşti, auzite în treacăt, în călă­to­rii sau la petreceri populare, şi notate cu grijă. în 1869 Emi­nescu este chiar delegat de societatea „Orientul” să culeagă folclor din Moldova. Opera sa are deci la bază o do­­cumentare serioasă, întreprinsă de a lungul multor ani. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vi­te­jia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelep­ciu­nea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea me­lea­gu­rilor natale răzbate din toate poeziile, nuvelele şi ar­ti­co­­lele. Eminescu a conceput chiar şi un proiect de De­ca­meron înfăţişându i pe marii domnitori. Nu l a dus însă la bun sfârşit. Eminescu a vizitat şi a scris despre mai toate pro­vin­ciile ţării. Moldova este „pământ înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurelor străine, pe ale cărei moaşte sfinte calcă picior străin”37. Cuprins de do­rul de casă, poetul îşi imaginează o „căsuţă tăcută mi­tu­tică” pe iubita vale natală. Moldova este locul co­pilă­riei, al primelor iubiri, al primei slujbe de gazetar, dar şi al multor dezamăgiri ca bibliotecar, inspector, pro­fe­sor şi, mai apoi, din cauza bolii. Bucovina a cunoscut o Eminescu încă de mic, când învăţa la Cernăuţi şi când fugea de la şcoală, când pu­bli­ca prima poezie plângându l pe Aaron Pumnul şi când organiza mai apoi serbarea de la Putna. Prin Transilvania a hoinărit cu trupa de teatru şi a în­văţat la şcoala din Blaj. A apărut mai târziu în faţa jus­ti­ţiei pentru articolele vehemente publicate în „Fede­ra­ţin­nea” în care enunţa drepturile istorice ale românilor din Transilvania şi îi îndemna pe locuitorii provinciei să ia­să din starea de pasivitate.
Odată cu obţinerea Dobrogei în urma Războiului de Independenţă, Eminescu ia atitudine în privinţa orga­ni­ză­rii noii provincii şi a respectării drepturilor locuitorilor pentru ca românii să nu facă dincolo de Dunăre aceleaşi greşeli pe care le făceau maghiarii în Transilvania. Poetul ajunge cel puţin o dată şi până la malul mării.
Eminescu şi a iubit ţara, a fost interesat de soarta ei, a încercat să facă lucrurile să se schimbe în bine sau mă­car să nu se schimbe în rău. A fost un adevărat patriot, pentru care „naţionalitatea trebuie simţită cu inima, nu vor­bită cu gura. [...] Iubesc poporul românesc fără a iubi semi­docţii şi superficialităţile sale”38, franţuzismele proas­­­păt adoptate, demagogia greco bulgărimii, şiretli­cu­rile şi intervenţiile izraelite. Eminescu scria într un articol din 1879: „E mică ţă­ri­şoa­ra noastră [...], dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc [...] S o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noas­tre. [...] Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Du­nării”39. Acest fragment aduce aminte de sfârşitul testa­mentului lui Ion Moţa: „Să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi as­cultătoare de Dumnezeu!”, parafrazat de Radu Gyr în mai cunoscuta variantă: „Să faci, Căpitane, o ţară/ Ca soa­rele sfânt de pe cer!” (Imnul eroilor Moţa Marin).
Poporul român e prea „blând” şi îngăduitor, „cinstit, ini­mos, capabil de adevăr şi de patriotism”40, nu se in­dig­­nează în faţa afacerilor ilegale şi a cedării Basarabiei. Este un popor „bun, blând şi omenos”. Această stare a lui se datorează epocii fanariote, care a distrus „sen­ti­men­­tul de demnitate naţională”41, şi păturii suprapuse, for­­mate din străini care, cu ajutorul Rusiei sau Austro Un­ga­riei, guvernau ţara. într o Românie astfel condusă ar dispărea într un final elementul naţional, iar ţara ar de­ve­ni „o Americă sau o Belgie a Orientului [...], o expresie geo­grafică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat na­ţio­nal”42. Ideea este repetată şi sub alte formă: „expresia et­no­logică e prea mult desconsiderată în favorul ex­pre­siei geografice”43 – suntem o naţiune pentru că avem multe în comun, nu doar pentru că se întâmplă să locuim în a­ce­eaşi zonă. Românii trebuie să şi conserve deopotrivă na­­ţio­nalitatea şi teritoriul pentru a rezista primejdi­oa­se­lor idei ale veacului.

Eminescu este adeptul teoriei statului natural, în care legile nescrise, bazate pe înţelegeri, pe obiceiul pă­mân­tului, sunt rezultatul felului de a fi al locuitorilor, putând astfel să evolueze într un ritm adecvat stării de fapt din ţară. „El (progresul) este opera înceată şi înţe­leap­tă a timpului”44, şi nu rezultatul unor legi împru­mu­tate din Apus. Contractul social nu era pentru jurnalist o ipoteză plauzibilă privind apariţia statului.
Eminescu crede în misiunea României în Peninsula Balcanică, căci toate popoarele acestei regiuni se trag din traci, în ciuda valurilor de cuceritori ce s au aşezat în regiune: „După ce ne am organizat pe temelii statornice şi ne am consolidat ca ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului român”45. Emi­nes­cu şi a dorit un Imperiu Roman al Orientului, numit Dacisches Kaiserreich de agenţii austro ungari, la curent cu visele lui Eminescu.46 Mai mult decât un destin măreţ în Balcani, poetul nos­tru spune despre români că sunt „limbă cumpenei uni­versului”47. El crede în destinul nostru universal.
Patriotismul jurnalistului a fost privit în mod diferit de contemporanii săi: Hasdeu îl considera pe Eminescu „cos­mopolit” într un articol din 1871, când poetul era la Viena; într un studiu din 1891, Grama considera că pa­tri­o­tismul şi iubirea românilor din Austro Ungaria lipseşte cu desăvârşire din opera lui Eminescu; Vlahuţă credea că „Junimea” nu sprijinea sentimentele de patriotism şi na­ţi­o­nalism, motiv pentru care şi Eminescu şi-ar fi pierdut însufleţirea din tinereţe. O parte a contemporanilor l-a con­siderat pe Eminescu ca lipsit de patriotism, o parte l-a acuzat de şovinism, antisemitism, xenofobie. Dar cel pu­ţin arătau un interes pentru această problemă. Acum e clar pentru toţi că Eminescu e marele nostru poet na­ţio­nal, însă această siguranţă implică aşezarea lui Eminescu pe un piedestal ce face să pară inutile căutările şi dis­cu­ţii­le despre naţionalismul şi gândirea lui. Dacă e clar că Emi­nescu a fost patriot ce rost mai are să aflăm de ce, cum, când?
Articolele politice ale lui Eminescu precum şi unele po­ezii au o caracteristică importantă ce lipseşte din ma­jo­ritatea operelor contemporane: verva lor şi calitatea me­sajului stârnesc o stare aparte: elanul, dorinţa de a fa­ce ceva pentru a schimba lumea. Elanul e „un mod exis­tenţial” pe care Ernest Bernea îl enumeră printre „bu­cu­ri­ile plenitudinii”48. E o stare morală pozitivă ce dă forţa şi dorinţa de a începe, de a duce mai departe, de a rea­li­za ceva măreţ. Sunt câteva cărţi care m au făcut să mă simt bine şi chiar mândră de poporul din care fac parte. Prima a fost „Fiinţa istorică” a lui Blaga, pentru că a fost în­tâia carte care m a uimit – inteligenţa şi cultura acestui autor român erau de netăgăduit. A doua, „Schimbarea la faţă a României”, pentru entuziasmul lui Cioran, dorinţa lui de a scoate România dintre ţările predestinate să aibă un „destin minor”. După cartea aceasta am simţit că tre­bu­ie să fac ceva, să ajut cumva măcar la crearea ideii că avem nevoie de un grup de tineri care să conducă ge­ne­ra­ţia, la fel cum şi tinerii din perioada interbelică i au avut pe cei din Criterion. Ei s au lovit de război şi co­mu­nism, noi nu avem scuză. A treia carte a fost o culegere de articole politice scrise de Eminescu, după care mi am spus că nu se poate să nu afle şi cei de vârsta mea despre cum a fost de fapt Eminescu. Ultima carte care m-a „în­flă­cărat” a fost „Marele manipulator şi asasinarea lui Cu­lia­nu, Iorga, Ceauşescu”, de Ion Coja. Cel mai mult m-a impresionat modificarea prin referendum a Constituţiei în 1989, după ce ultima datorie externă fusese plătită: Ro­mânia nu se mai putea împrumuta din străinătate. Cred că lui Eminescu i-ar fi plăcut această măsură! Şi cred că este ultima măsură luată la noi care i-ar fi plăcut lui Eminescu! Era o palmă dată finanţei mondiale şi un pas spre independenţa economică ce duce la libertate. Căci, cum spunea Eminescu, libertatea nedublată de in­de­pendenţă economică nu înseamnă nimic.