“Spirit cercetator, Miruna Lepus este sincer interesata de istoria Romaniei. Nu s-a multumit cu prea putinele informatii pe care manualele moderne le ofera asupra unor perioade ale istoriei noastre considerate sensibile, sau asupra unor personaje ce au marcat epoca in care au trait. A citit, a cautat date, a scris ceea ce i s-a parut important. Astfel s-a nascut o prima carte, “Despre Eminescu si ce am invatat descoperindu-l”, adresata in special colegilor de generatie care au resimtit, ca si ea, frustrarea de a nu sti nimic despre o parte insemnata a operei marelui poet si ganditor.

Volumul de fata este rodul studiilor ei legate de o alta personalitate despre care s-ar putea spune ca a fost o victima a istoriei. Profesor universitar, filosof, gazetar cu impact asupra vietii politice si „stea” a evenimentelor mondene, Nae Ionescu poate fi considerat o intruchipare a epocii in care a trait, stralucitoarea, intunecata, tragica si usuratica perioada interbelica. Profesorul si-a pus amprenta asupra epocii sale, asa cum si epoca si-a pus amprenta asupra creatiei si a vietii lui. Destinul sau, la fel ca si cel al altor ganditori interbelici, penduleaza intre implinire si ratare, intre adulatia contemporanilor si caderea postuma in anonimat. A lasat o opera careia, privita in contextul in care a fost creata, i se pot intelege prestigiul si coerenta, dar care, evaluata prin metoda inghesuirii in patul lui Procust al altor credinte si al altor date istorice, poate fi considerata discutabila. Lasand la o parte chestiunea perenitatii unui tip de gandire a carui perfecta incadrare in epoca il face, poate, inoperant in alte vremi, putem considera ca adevarata implinire a profesorului s-a facut prin tineri: indrumati, in perioada cea mai receptiva a vietii lor, de un magistru inzestrat cu stralucirea lui Nae Ionescu, elevii sai au dus aceasta stralucire mai departe, sporind-o.”

Editura Vremea

www.edituravremea.ro

Mai jos puteti citi doua fragmente din carte:

Criza din 1929‑ 1933

De la Joia neagră (24 octombrie 1929), când a pornit avalanşa crizei, până când efectele ei au început să se resimtă la noi şi până când s‑au luat primele măsuri („curbele de sacrificiu”) a trecut mai bine de un an.

Guvernul ţărănist dintre 1928 şi 1930 a dus o politică de deschidere a pieţelor româneşti – a desfiinţat protecţionismul, a permis capitalului străin să intre mai uşor în ţară, a concesionat diverse monopoluri unor investitori străini.

Prima „curbă de sacrificiu” e impusă la 1 ianuarie 1931 de guvernul naţional‑ţărănist – salariile funcţionarilor publici scădeau cu un coeficient între 10 şi 25%.

Proiectul legii de conversiune presupunea o reducere cu 25% a datoriilor avute de ţărani către bănci. În loc să se voteze Legea conversiunii, la mijlocul lui decembrie 1931 se votează Legea suspendării executării datoriilor agricole.[1] Legea finală din 1932 prevedea însă o reducere a datoriilor şi a dobânzilor neplătite acumulate cu 50% (pentru proprietarii a mai puţin de 10 hectare) şi un termen de rambursare de maximum 30 ani pentru ceea ce mai rămânea de achitat, cu o dobândă de 4% pe an. Odată cu schimbarea guvernului Iorga, Legea conversiunii e declarată neconstituţională de Curtea de Casaţie. Legea conversiunii votate în octombrie 1932, în timpul guvernului Maniu, prevedea ca debitorii şi creditorii să ajungă la o înţelegere în privinţa sumei rămase de achitat, într‑un termen de un an şi jumătate. Însă conversiunea nu putea da rezultate atât timp cât nu se găsea o soluţie ca ţăranii să poată lua din nou credit pentru a se înzestra cu material agricol.

Deficitul bugetar cumulat pentru anii 1924 şi 1925 a fost de 3,5 miliarde de lei, căci balanţa s‑a făcut în fiecare an înainte de data de 30 iunie a anului următor, când a reieşit un excedent, căci nu fuseseră incluse în calcule toate cheltuielile. Acest excedent a fost apoi repartizat înainte de 30 septembrie, adică înainte să se fi scurs cele trei luni lăsate ca marjă de legislator. Astfel, deficitul se tot adâncea, acoperit fiind de calcule incomplete ce arătau un excedent.

Din bugetul statului de 32 de miliarde, cel al pensiilor era de 5,6 miliarde în 1931, din care 2,2 erau contribuţiile statului. Adică aproape 7% din buget mergeau spre pensionari.

În 1927, bugetul ţării fusese de 35 de miliarde, iar deficitul de un miliard. În 1928, bugetul creşte cu un miliard, iar deficitul ajunge la 5,5 miliarde. În 1929, bugetul rămâne de 38 de miliarde, iar deficitul e de 2 miliarde. În 1930, bugetul scade cu un miliard, iar deficitul e cu un miliard mai mare. În 1931, bugetul scade până la 35 de miliarde (Iorga va tăia 4 miliarde din buget în vara lui 1931, iar toamna se va mai tăia încă unul). În 1932, bugetul ajunge la doar 24 de miliarde.[2]

În 1929, leul redevenise după 12 ani convertibil în aur, moneda fiind devalorizată – un leu era convertibil în 0,10 g aur, nu 0,332, cum fusese până în 1917. Convertibilitatea leului a fost menţinută în anii următori, mulţumită împrumuturilor realizate. Primul împrumut (16 miliarde, în devize, pentru stabilizare) s‑a făcut în 1929 de la francezi, un consilier străin fiind impus pe lângă Banca Naţională. Nae Ionescu considera că acest împrumut a fost o eroare gravă făcută de Maniu, căci ne lega prea mult de piaţa financiară franceză. Acordarea celei de‑a doua tranşe era legată de anumite înlesniri la obţinerea unor concesiuni. Pe lângă prim‑ministrul de atunci, G. Miro­nescu, tratativele au fost purtate şi de ministrul de Finanţe, Mihai Popovici, care a rămas la Paris timp de cinci săptămâni în acest scop. Acest al doilea împrumut a fost semnat la începutul lui martie 1931. Şi această decizie a fost, în opinia lui Nae Ionescu, una greşită, mai bine fiind să se cedeze unele din drepturile de monopol pe care le avea pe vremea aceea statul. În plus, tratativele purtate de Popovici nu au făcut decât să înăsprească condiţiile generale pe care le discutase primul ministru: în loc de un împrumut de 5 miliarde cu o anuitate de 6,1 miliarde, el aducea 3,85 miliarde cu o anuitate de 8 miliarde.[3] Casa Autonomă a Monopolurilor se împrumută şi ea, în februarie 1932, la un grup de bănci franceze, iar în decembrie ia un împrumut în franci francezi şi olandezi. În august 1932, statul se mai împrumută şi la bănci elveţiene.

În 1931 salariile preoţilor ortodocşi au fost diminuate prima dată cu 12%, apoi cu 10‑23%, odată cu aplicarea curbelor de sacrificiu, iar cele ale altor categorii de funcţionari ai bisericii cu până la 60%. Preoţilor uniţi însă nu li s‑au tăiat decât 1,5‑3%. Numărul protopopilor ortodocşi fusese redus la 73, în timp ce cel al uniţilor era de 80. Preoţi întreţinuţi de stat sunt 1 la 1739 pentru ortodocşi, 1 la 1507 pentru catolici, 1 la 914 pentru luterani, 1 la 889 pentru uniţi, 1 la 751 pentru reformaţi, 1 la 630 pentru unitari.[4]

Anglia e prima ţară care renunţă la etalonul aur, în septembrie 1931. Din decembrie 1932, Franţa nu‑şi mai plăteşte datoriile de război şi refuză plata scadentă către America.[5] România renunţă la etalonul aur în mai 1932, iar în august 1933 suspendă plata datoriei externe, pe care o va relua însă un an mai târziu. Leul va fi devalorizat în toamna lui 1936.[6]

Cea de‑a doua „curbă de sacrificiu” e impusă în ianuarie 1932 de guvernul de uniune naţională al lui Iorga. În acel an, salariile funcţionarilor publici erau plătite cu o întârziere de două până la patru luni.

Cea de‑a treia „curbă de sacrificiu” va fi impusă la 1 ianuarie 1933. Prin ea s-au redus salariile şi pensiile cu 10‑12%.

La începutul lui 1933, guvernul Vaida‑Voevod semnează nefericitul Plan de la Geneva, prin care „experţii Genevei” ne impuneau măsuri bugetare. Cum starea economică devenise catastrofală, România se va eschiva de la prevederile acordului, la care va şi renunţa un an şi ceva mai târziu, şi va reveni la politica protecţionistă.

Datoria externă a României, de 2,9 miliarde de lei în 1921, a ajuns la un maxim de 141 miliarde în 1938, scăzând la 63 de miliarde în 1941, când s‑a şi încetat plata lor.[7]

În 1932, datoriile externe ale României erau de 3 feluri: datorii de război, „aranjamente de datorii” (împrumuturi foarte scumpe) şi cele „două împrumuturi de stabilizare şi înzestrare” (cu o dobândă efectivă de 11%). Nae Ionescu e de părere că diplomaţia ar putea obţine ştergerea datoriilor de război, căci chiar şi Anglia a sistat plata lor, şi reducerea celorlalte datorii.[8]

În 1931 au căzut Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Bercowitz, Banca Blank. În 1919, existau 486 de bănci, numărul lor crescând până la 1.122 în 1928 şi scăzând uşor odată cu începerea crizei economice.[9] Când Banca Marmorosch Blank era pe punctul de a‑şi înceta activitatea, Banca Naţională îi răscumpără „un portofoliu bancar de 2.000.000.000 de lei”[10], constrânsă fiind de guvernul Iorga‑Argetoianu, căci numeroşi oameni politici aveau de recuperat sume importante de la această bancă. De la căderea Băncii Blank până în februarie 1932, statul a mai dat băncilor trei miliarde de lei.[11]

Despre finanţe, criza economică şi afaceri

Apărută în 1929, criza economică începuse să aibă efecte dramatice doar un an mai târziu. Premisele erau şi ele sumbre: în 1928, Nae Ionescu scrisese că „este foarte probabil că nu ne înşelăm dacă am afirma că cel puţin 80% din populaţia ţării este astăzi datoare, – chiar dacă la unii activul întrece pasivul. Asta înseamnă că 80% din populaţia ţări munceşte astăzi pentru ca să‑şi acopere datoriile, sau numai dobânzile.”[12] La începutul lui 1930, un redactor al Cuvântului scria că „sunt aproape o sută de mii de oameni care nu găsesc, prin braţele lor, putinţa de a‑şi câştiga o pâine.”[13] Şi mai mult, în jurul lui 1930, ţăranii împroprietăriţi după Primul Război Mondial ajunseseră să nu‑şi poată plăti datoriile.[14] De la astfel de contribuabili nu se puteau strânge veniturile necesare susţinerii serviciilor publice din ce în ce mai costisitoare. Deficitul bugetar se mărea, majoritatea întreprinderilor statului erau în pierdere şi, pe lângă inflaţia monetară, mai e şi o inflaţie a valorilor, forma cea mai gravă fiind inflaţia valorilor „ierarhiei sociale şi ale vieţii publice în genere”, ceea ce face ca postul ocupat să nu mai spună nimic despre om.[15] Azi nici diploma nu mai spune nimic despre om.

Cum criza atinsese toate domeniile – economie, instituţii, valori –, în opinia lui Nae Ionescu ea nu putea să se sfârşească decât „atunci când ne vom hotărî să procedăm la reforma statului”, el necrezând în aşa‑zisul „«automatism al regimului capitalist» graţie căruia crizele se depăşesc oarecum singure.”[16]

Soluţiile profesorului la problemele pe care le avea ţara erau: în primul rând, restructurarea statului, astfel încât el să se potrivească realităţilor româneşti; instaurarea unui sistem economic autarhic, cu ruperea legăturilor cu Europa; renunţarea la sistemul economic capitalist; un guvern de „gospodari”; acceptarea unui deficit bugetar dacă acesta înseamnă mai multe investiţii; mai puţini funcţionari, dar plătiţi corect; stoparea plăţii datoriilor externe ale statului, crearea de monopoluri de stat, activarea economiei naţionale prin crearea unei bănci de stat, colaborarea cu ţările din sud‑estul Europei[17] etc.

Nae Ionescu insistă asupra necesităţii de a proteja economia prin măsuri autarhice[18], printr‑un „regim autarhic, de structură agrară”.[19]

„Adoptarea unui regim de economie lăuntrică” ar fi trebuit să fie o soluţie tranzitorie, care ne‑ar fi putut permite „să ne smulgem din cercul de fier al capitalismului apusean (să ne recăpătăm, deci, independenţa)” căci dacă „vom vinde în bucăţi toate bunurile noastre, toate izvoarele mai mult sau mai puţin sigure de încasări, ne vom pomeni într‑o bună zi aşezaţi într‑un regim colonial; cu un fel de relativă independenţă naţională, dar sub completă stăpânire politică şi economică.”[20]

În perioada crizei din anii ’30, când oamenii politici îşi îndreptau speranţele spre occident, Nae Ionescu afirma în mod constant că Europa nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne poate înrăutăţi situaţia dacă continuăm să păstrăm legături economice. „Europa nu ne poate ajuta cu nimic […] a venit în sfârşit vremea să ne ferim de ajutorul Europei”.[21]

Într‑un articol intitulat „Noi şi Europa în faţa crizei”, directorul Cuvântului face o comparaţie între poziţia ţării noastre şi cea a statelor de mai la vest în faţa crizei economice, comparaţie din care România iese foarte bine. „Europa este desigur o regiune organizată, dar nu are, în cea mai mare parte a ei, pâine.” Ţările acestea zise „civilizate” produc bunuri industriale şi fac comerţ, îşi aduc alimentele din exterior. La noi era invers: dezvoltarea agriculturii ne permitea să exportăm cereale şi să importăm bunurile industriale, ceea ce face ca „dacă prin imposibil am trage un cerc în jurul graniţelor ţării şi ne‑am închide la noi acasă, apoi desigur am avea grâu ca să mâncăm, lână ca să ne îmbrăcăm, lemne ca să ne încălzim şi cărămidă ca să clădim. Asta e enorm.” Şi mai tranşant spus, „în Europa există o bună‑stare flămândă, pe când la noi o mizerie sătulă”.[22] Ce s‑a schimbat de atunci? Poate că „mizeria” noastră nu mai e chiar atât de „sătulă”, dar, în orice caz, e mai „sătulă” decât a lor. Criza ne face, deci, „să binecuvântăm împrejurarea că, fiind un popor de păstori şi plugari, nu suntem ţinuţi numaidecât să suportăm dezastrele industrialismului”.[23]

Condiţiile ca „«dezastrul» capitalismului” să nu ne afecteze sunt „aceea a dezarticulării noastre din sistemul european şi a renunţării la suprastrucura «civilizată», adică european‑capitalistă a aşezării noastre”.[24] Asta presupunea şi renunţarea la politica de până atunci de rezolvare a crizei, adică aşteptarea luării deciziilor la diversele conferinţe internaţionale. „Să lăsăm, deci, preocupările pentru probleme internaţionale mai la o parte. Lucrurile astea se hotărăsc ele şi fără noi. Chiar şi când ne privesc.”[25]

Nae Ionescu era de părere că „întregul regim capitalist e azi în destrămare” şi mai cu seamă „capitalismul bancar”[26], căci porneşte de la ban, care „nu e o realitate, ci o ficţiune”.[27] De aceea, jurnalistul îl admira pe Grigore Iunian, „potrivnicul economiei banului – adică singurul om cu o politică financiară ţărănistă”. Acesta punea pe primul loc debitorul, nu creditorul, vrând să asigure celui dintâi posibilitatea de a‑şi continua munca, iar nu câştigul celui de‑al doilea care „în generalitatea lui e mai degrabă parazitar”.[28] În renunţarea la capitalism Nae Ionescu vede şi scăparea de oamenii de afaceri care „ne guvernează de la începutul războiului european. Ei închid şi deschid graniţele. Ei ne controlează importul şi exportul. Ei ne impun compensaţiile pe care să le primim şi sacrificiile pe care să le facem. Ei sunt adevăratul guvern”, căci partidele erau nepregătite pentru rezolvarea problemelor iscate de război, iar oamenii de afaceri erau gata să‑şi ofere serviciile.[29] Ceea ce trebuia deci ţării pentru a ieşi din sistemul capitalist era „un guvern de gospodari cinstiţi, oameni practici, străini de orice ideologie, […] apţi a înţelege situaţiile şi în bucăţi, nu numai în sistem, apţi a deosebi realitatea normală de realitatea patologică.”[30]

Acest guvern de gospodari trebuia să rezolve problema deficitului bugetar datorită căreia România „a recurs permanent la sistemul împrumuturilor; de consumaţie – nu de investiţie.” Totuşi, statul român nu era unul „risipitor” – „nu‑şi înzestrează armata, nu‑şi întreţine drumurile ş.a.m.d.”, anii cu bugete excedentare datorându‑se unor cheltuieli prea reduse, nu unor venituri crescute, ceea ce a făcut ca „România să nu aibă niciodată şosele bune, localuri de şcoală suficiente, armată bine înzestrată etc.”[31] În perioada crizei, statul a ales varianta micşorării cheltuielilor. Bugetul a tot fost micşorat, dar nimic bun nu a rezultat, ba mai mult, s‑a observat diminuarea veniturilor: „am avut un buget de 38 de miliarde, şi am încasat 33; am coborât bugetul la 33 de miliarde – am încasat 24. Îl reducem acum la 25.”[32] Nae Ionescu se întreabă dacă ţara va avea soarta măgarului lui Nastratin – când în sfârşit va învăţa să se descurce şi fără fân (fără buget, în cazul statului), va muri. Deci scăderea la nesfârşit a cheltuielilor nu e o soluţie; rezolvarea problemelor vine din adaptarea cheltuielilor la necesităţi. „Dacă eu, funcţionar de stat, care am de făcut două drumuri pe zi, de acasă la slujbă şi de la slujbă acasă, îmi cumpăr un automobil, – asta e risipă; dacă eu, medic, care am douăzeci sau treizeci de curse zilnic de făcut, îmi cumpăr un automobil, – asta nu mai e risipă.”[33] În opinia lui Nae Ionescu, eforturile de a face economie cu orice chip ne aduseseră „în situaţia unei ţări excepţional de bogate, în care oamenii încep să moară de foame.”[34]

Din moment ce se recurgea la împrumuturi, rezulta că ţara nu putea întreţine statul. Şi asta pentru că „statul pe care îl întreţine sau trebuie să‑l întreţină azi ţara românească nu e statul care să se potrivească ţării româneşti, de care ea ar avea nevoie.”[35] Deci cheia echilibrării bugetului era reorganizarea statului căci, „într‑o ţară în care plugăria şi deci spiritul agrarian este puternic precumpănitor, statul a fost creat de spiritul orăşenesc, după necesităţile structurale ale mentalităţii citadine, şi nu după cele reale ale ţării.” Iar deficitul bugetar venea din diferenţa dintre nevoile ţării, care sunt mici, şi nevoile pentru care a fost creat statul, care sunt mari. Statul nu e al „realităţilor ţării; nu e al ţării”. Cum „niciodată o ţară de economie agrară […] nu va putea întreţine un stat de structură capitalist burgheză”, singura soluţie e reaşezarea statului pentru a corespunde realităţii.[36] Deci nici o schimbare faţă de epoca lui Eminescu, când el spunea că instituţiile pe care le‑am împrumutat nu se potrivesc cu realităţile din ţară.

În opinia lui Nae Ionescu, prima problemă pe care trebuie să o rezolve un guvern care vrea să construiască un buget real este diminuarea numărului de funcţionari, pe care statul urmează să îi „întreţină” ca şomeri, „căci e preferabil ca statul să‑i plătească cu o sumă oarecare şi pe un timp oarecare […] decât să‑i păstreze mai departe ca funcţionari. Ca «şomeuri» plătiţi de stat ei nu fac rău decât pungii noastre a tuturora; ca funcţionari inutili, ei dezorganizează sau falsifică chiar aparatul nostru de stat.”[37]

Legea armonizării salariilor funcţionarilor publici, votată sub guvernul Averescu, prevedea ca pentru fiecare „tip de funcţie” să existe un venit de bază şi „un coeficient bugetar variabil”, care depindea de resursele statului şi de „indicele de scumpete”. Legea are însă viaţă scurtă, fiind suspendată în iulie 1927. Nae Ionescu spune despre armonizarea salariilor bugetarilor că nu se poate face datorită condiţiilor diferite în care îşi desfăşoară activitatea diversele categorii de funcţionari. În Austria, Germania şi Rusia armonizarea se făcuse numai pentru funcţionarii din posturi administrative.[38]

În luna octombrie 1931, Nae Ionescu se arată împotriva unei noi curbe de sacrificiu, căci el e de părere că trebuie micşorat „bugetul funcţionarilor”, nu al funcţionarului, ceea ce înseamnă o diminuare a numărului funcţionarilor, nu a salariilor lor – „soluţia nu e «Lefuri puţine şi mici», ci „LEFURI PUŢINE ŞI SUFICIENT DE MARI”.[39]

*

Pentru momentul în care situaţia ar fi ajuns „extrem de gravă”, Nae Ionescu propune „măsuri eroice”, câteva măsuri care, deşi pot părea prea dure, nu primejduiesc „existenţa statului şi asigurarea posibilităţilor de muncă viitoare ale naţiunii”: întreruperea plătirii împrumuturilor externe[40], întreruperea pentru câţiva ani a fondurilor alocate de stat învăţământului şi bisericilor, diminuarea celor alocate întreţinerii unei armate permanente enorme[41], confiscarea averilor „moarte” – adică a averilor atât de mari încât „n‑ar ajunge unui muncitor să le mănânce nici într‑o sută de vieţi viitoare”[42].

Nae Ionescu e de părere că statul nu trebuie să intervină pentru a susţine băncile falimentare[43]. Deşi la început directorului Cuvântului i s‑au opus mai toate partidele politice, guvernul a sfârşit prin a redacta un proiect de conversiune a datoriilor agricole.[44] Nae Ionescu e de părere că, între plugari şi bănci, statul trebuie să‑i aleagă pe plugari şi să‑i ajute aşa cum o făcuse şi o făcea cu băncile. În sprijinul afirmaţiei sale dă afirmaţia lui Argetoianu care spusese că „băncile, toate, nu trăiesc astăzi decât prin sprijinul statului”.[45] Dacă creditorii ar fi vândut terenurile ţăranilor, reforma agrară ar fi fost anulată şi nici ei nu şi‑ar fi recuperat întreaga sumă datorată de micii proprietari, căci preţul terenurilor scăzuse. Soluţia pe care Nae Ionescu o consideră drept cea mai bună e cea a lui Manoilescu: preluarea datoriilor agricole de către stat.[46] În plus, profesorul era de acord ca statul să acorde sprijin din motive economice – când criza prin care trece întreprinderea e una de moment, sau sociale – când problemele întreprinderii ar duce la şomaj etc.

*

Despre cazul Manoilescu, Nae Ionescu spune că nu e decât un complot pus la cale de guvernul liberal şi deschide paginile Cuvântului pentru Mihail Manoilescu şi apărarea sa. Directorul ziarului va folosi declaraţiile din timpul procesului în campania sa de aducere pe tronul ţării a lui Carol.

În „afacerea Skoda” Nae Ionescu vede patru „afaceri” diferite: „o fraudă fiscală” (reprezentanţa Skoda din Bucureşti nu‑şi plătise impozitele către stat), „o afacere de spionaj” (directorul Skoda deţinea fără drept documente privind siguranţa naţională), „un contract oneros” (în dauna statului român), „o acţiune de corupţie” (încheierea contractului s‑a făcut prin coruperea unor civili şi a unor militari români).[47] Cum Seletzski, directorul reprezentanţei Skoda, nu colabora deloc cu anchetatorii, Nae Ionescu propune chiar „instituirea camerei de tortură”, după ce Sică Popescu, comandant al corpului I de armată şi parte în afacere, se sinucide.[48]

---

[1] Nae Ionescu, „«La belle au bois dormant…»”, 19 decembrie 1931.

[2] Nae Ionescu, „O politică bugetară vinovată”, 8 mai 1932.

[3] Nae Ionescu, „După însemnarea împrumutului. D-l Mihai Popovici să tragă consecinţele”, 11 martie 1931.

[4] Nae Ionescu, „Pentru unii mumă…”, 4 iulie 1931.

[5] Nae Ionescu, „După votul camerei franceze”, 17 decembrie 1932.

[6] Site-ul Băncii Naţionale a României, http://194.102.208.22/Ro/Studii/ rezerva_internationala.pdf, accesat pe 27 decembrie 2009.

[7] Ioan Scurtu, „Istoria României în anii 1918-1940”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

[8] Nae Ionescu, „Ce înseamnă «a nu plăti cuponul»”, 19 mai 1932.

[9] Enciclopedia României, vol. IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, apud Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Mar­ga­re­ta Scurtu, „Istoria românilor între anii 1918–1940: documente şi materiale”, Editura Universităţii Bucureşti, 2001.

[10] Horia Sima, „Istoria mişcării legionare”.

[11] Nae Ionescu, „Conversiunea şi băncile”, 14 februarie 1932.

[12] Nae Ionescu, „Asanarea contribuabilului”, 29 decembrie 1928.

[13] „Anul 1929 în câmpul muncii”, Cuvântul, 2 ianuarie 1930.

[14] Nae Ionescu, „Datoriile agricole. Cine trebue să piardă?”, 6 septembrie 1930.

[15] Nae Ionescu, „Revalorizarea”, 4 februarie 1932.

[16] Nae Ionescu, „«Sfârşitul crizei»”, 13 septembrie 1932.

[17] Nae Ionescu, „Un program”, 25 februarie 1932.

[18] Nae Ionescu, „Ce vrea von Pappen şi ce nu facem noi”, 31 august 1932.

[19] Nae Ionescu, „Noua opoziţie liberală”, 9 februarie 1932.

[20] Nae Ionescu, „…şi totuşi suntem la răscruce”, 17 aprilie 1932.

[21] Nae Ionescu, „După plecarea experţilor”, 15 septembrie 1932.

[22] Nae Ionescu, „Noi şi Europa în faţa crizei”, 23 iulie 1931.

[23] Nae Ionescu, „Datoriile agricole”, 10 septembrie 1931.

[24] Nae Ionescu, „Noi şi Europa în faţa crizei”, 23 iulie 1931.

[25] Nae Ionescu, „Chibiţii conferinţelor internaţionale”, 21 mai 1933.

[26] Nae Ionescu, „Precizări. Bănci şi stat”, 31 octombrie 1931.

[27] Nae Ionescu, „Întoarcerea la realitate. După discursul d-lui Iunian”, 7 iulie 1932.

[28] Nae Ionescu, „Cum se vorbeşte la Tg.-Jiu”, 2 iulie 1932.

[29] Nae Ionescu, Discreditul partidelor politice, Ideea Europeană, 27 iulie 1919.

[30] Nae Ionescu, „Partidele politice şi conjunctura”, 13 august 1931.

[31] Nae Ionescu, „Premise. Realităţi deficitare”, 7 octombrie 1931.

[32] Nae Ionescu, „Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare”, 8 octombrie 1931.

[33] Nae Ionescu, „Realităţi deficitare”, 7 octombrie 1931.

[34] Nae Ionescu, Cuvântul, 28 august 1928.

[35] Nae Ionescu, „Premise. Realităţi deficitare”, 7 octombrie 1931.

[36] Nae Ionescu, „Premise. Stat şi ţară. Tot cu prilejul reducerilor bugetare”, 10 octombrie 1931.

[37] Nae Ionescu, „«Echilibrul bugetar» şi problema noului stat”, 13 noiembrie 1930.

[38] Nae Ionescu, „Armonizarea”, 17 aprilie 1927.

[39] Nae Ionescu, „« Lefuri puţine şi mici»”, 10 noiembrie 1932.

[40] Nae Ionescu, „Contingentarea”, 20 noiembrie 1932.

[41] Nae Ionescu, „Problema bugetului. Comprimări şi reduceri”, 16 noiembrie 1930.

[42] Nae Ionescu, „Confiscarea averilor moarte”, 17 octombrie 1930.

[43] Nae Ionescu, „Precizări. Bănci şi stat”, 31 octombrie 1931.

[44] Nae Ionescu, „Legiuire excepţională”, 22 noiembrie 1931.

[45] Nae Ionescu, „«Nu e serios»”, 13 decembrie 1931.

[46] Nae Ionescu, „Datoriile agricole. Cine trebue să piardă?”, 6 septembrie 1930.

[47] Nae Ionescu, „Eu nu mai cred…”, 31 martie 1933.

[48] Nae Ionescu, „După lovitura de revolver de la Craiova”, 1 aprilie 1933.